OPȚIUNI TERAPEUTICE
Practic, pe măsură ce conturăm un diagnostic, ne apar deja diversele alternative de tratament; de aceea, un diagnostic mai precis duce la un tratament mai bine individualizat. Ambele, însă, trebuie judecate în contextul global al stării de sănătate a persoanei respective, care ne poate impune anumite limite terapeutice – sunt de obicei pacienți în vârstă, cu multiple antecedente medicale și afecțiuni cronice care necesită propriile lor ajustări ale terapiei.
1) Tratamentul medicamentos, bazat pe analgezice, antiinflamatorii și decontracturante, are un rol destul de limitat, fiind vorba de o suferință cronică asociată unor deformări ireversibile și lent progresive ale coloanei vertebrale lombare; el este totuși binevenit în perioada pre- sau postoperatorie (evitând totuși medicația antiinflamatoare după o fuziune osoasă) sau la pacienți care nu pot sau nu vor să se opereze din cauza unui risc anestezico-chirurgical prea mare.
2) Infiltrația epidurală selectivă, prin tehnica transforaminală, interlaminară sau caudală, poate servi aceluiași scop de a evita sau amâna o intervenție chirurgicală prea riscantă, iar în unele cazuri, poate pregăti terenul pentru pasul următor, mărind toleranța pacientului/ei la exercițiile de kinetoterapie.
3) Fizioterapia și kinetoterapia ar putea fi utile în cazuri mai puțin severe sau cu deformări incipiente ale coloanei, ca și atunci când nu putem opera, dar cea mai strălucită aplicație a lor este în perioada postoperatorie, pentru a potenția efectele favorabile ale decompresiunii efectuate chirurgical.
4) Chirurgia, deși de obicei este pusă în joc ultima, este unicul tratament specific, exact, definitiv și având o bază fiziopatologică documentată. Însă în mod evident, are toate aceste trăsături ideale doar în condițiile în care este aplicată respectând cu strictețe ultimele progrese în anestezie și tehnici chirurgicale – tocmai datorită lor fiind operația o opțiune perfect plauzibilă, care se poate executa în cea mai deplină siguranță pentru pacient(ă).
CHIRURGIA
În imagine: Aceleași două vertebre lombare împreună cu discul intervertebral, capsulele articulare interfațetare și ligamentul galben care le leagă, abordate cu diverse instrumente chirurgicale în scop decompresiv; 1-Recalibrare canal prin fenestrație interlaminară (pensa Kerrison); 2-Discectomie (pensa de disc) și 3-Foraminotomie (freza diamantată).
Dacă în cele din urmă se optează pentru tratamentul chirurgical, există multiple opțiuni tehnice care, izolate, succesive sau combinate, ne ajută să „croim” operația perfect ajustată pacientului respectiv, care ține cont atât de tipul exact de stenoză pe care-l prezintă și localizarea ei, cât și de profilul său de risc general, nivelul său de activitate fizică și, nu în ultimul rând, preferințele sale.
În linii generale, operația urmărește două obiective principale: I. Decompresia structurilor nervoase „prinse” în stenoză; II. Menținerea/redobândirea stabilității segmentelor vertebrale implicate. Ceea ce are de făcut chirurgul este să elibereze nervii apăsați în porțiunile îngustate, remodelând culoarele osteo-ligamentare prin care trec, având grijă tot timpul să nu le slăbească atât de mult încât ele să nu-și poată îndeplini funcția de sprijin a coloanei, iar dacă aceasta din urmă este deja afectată, el/ea va trebui s-o refacă în partea a doua a operației, întărind coloana prin fixarea segmentelor instabile cu ajutorul unor construcții diverse din metal sau plastic. Ar trebui adăugate aici încă două obiective secundare, pe care chirurgul trebuie să le aibă mereu în vedere: III. Menținerea mobilității coloanei în limite acceptabile, compatibile cu activitățile pe care le desfășoară pacientul/pacienta. IV. Asigurarea unei bune fuziuni osoase, în caz că s-a fixat o coloană instabilă – indiferent de cât de fotogenică apare fixarea metalică pe radiografii.
REZULTATE
Evoluția postoperatorie este practic aceeași ca după operațiile pentru hernii de disc lombare, cu deosebirea că aici, de obicei, sunt operate mai multe nivele, ceea ce mărește amploarea operației, mai ales dacă se practică și o fuziune vertebrală cu instrumentație. În consecință, mobilizarea și recuperarea postoperatorie pot fi ceva mai lente și dificile, însă în ultima vreme, diverse tehnici minim invazive încearcă să combată aceste neajunsuri.
Există două operații cu rezultate miraculoase în a „pune pe picioare” o persoană vârstnică cu dificultăți de mers, bineînțeles, aplicabile fiecare la pacienții cu respectivele diagnostice: derivația ventriculo-peritoneală pentru o hidrocefalie cu presiune normală și laminectomia pentru stenoza de canal lombar. Ar fi de dorit ca întreaga lume medicală să fie sensibilizată la aceste oportunități pentru a nu le irosi și a oferi astfel o bătrânețe activă, independentă și satisfăcătoare multor pacienți/paciente care în prezent nu sunt considerați candidați la chirurgie de o societate prea obișnuită să-i vadă cu o mobilitate restrânsă.